|
Arkadi şi Boris STRUGAŢKI
Arkadi Natanovich (1925-1991) şi Boris Natanovich (n. 1933) sunt scriitorii ruşi cei mai cunoscuţi în Europa şi în SUA, numele lor figurând, alături de cel al lui Stanislaw Lem, la loc de frunte în panteonul culturii slave.
Arkadi Natanovich Strugaţki s-a născut în 1925, în oraşul sovietic Batumi. In 1949, a absolvit Institutul Militar de limbi străine,, unde studiase engleza şi japoneza. A lucrat ca translator şi apoi ca editor tehnic la editurile Goslitisdat şi Detghiz. A locuit la Moscova, unde a şi murit în 1991, în urma unui infarct.
Boris Natanovich Strugaţki s-a născut în 1931, la Leningrad. In 1956, a absolvit Universitatea din Leningrad, dedenind astronom, după care a lucrat la Observatorul Astronomic de la Pulkova, ca astronom, astrofizician şi programator. Actualmente locuieşte în Leningrad.
Fraţii Strugaţki scriu în colaborare încă din 1950.
Până în 1962, creaţia lor se distinge printr-o anticipaţie optimistă, în care predomină romantismul intreprinderilor măreţe. Primele lor cărţi încearcă să formeze un ciclu interplanetar: „Ţara norilor purpurii” (1959) – povestea unei expediţii umane pe Venus, în căutarea unor forme de viaţă ipotetice – „Drumul spre Amatheea” (1960), „Întoarcerea” (1962) – o culegere de 22 de povestiri, precum şi romanul „Stagiarii” (1962).
După 1962, creaţia lor e caracterizată printr-o anticipaţie optimistă, dar mult mai temperată ca tonalitate. Primează avertismentul social împotriva pericolelor care ne ameninţă de pretutindeni (războiul, nepăsarea, totalitarismul). Prima operă care marchează această etapă – „Curcubeul îndepărtat” (1963) – în care aflăm că omenirea este ameninţată de pericolul unei calamităţi naturale, care-i ucide pe mai toţi eroii din ciclul anterior.
Capodopera „E greu să fii zeu” (1964) înfăţişează rezultatul dramatic al întâlnirii dintre civilizaţia umană şi una extraterestră: pe o planetă ajunsă în stadiul feudal, observatorul pământean nu realizează că intenţia sa de a grăbi procesul evoluţiei sociale este utopică, conducând în mod direct către o dictatură de tip fascisto-stalinist, clar sugerată în context şi cu consecinţe catastrofale pentru bieţii extraterestri.
„A doua invazie marţiană” (1968), roman de mici dimensiuni, cu trimitere clară către opera lui H.G.Wells, este o capodoperă stilistică, în manieră swiftiană: asistăm la consemnarea acesteia în jurnalul unui filistin, care notează la întâmplare gesturile şi gândurile oamenilor atinşi de maladia marţienilor, care intenţionează să-i transforme în „lucruri folositoare”.
Asistăm deja la debutul unei a treia etape în stilul creaţiei celor doi, manifestată sub forată unor naraţiuni uşor voltairiene şi, pe undeva, kafkiene (prin îngroşarea sclerozei birocratice care cuprinsese aparatul de stat al acelor timpuri). în „Luni începe sâmbătă” (1965) sunt reactualizate motive preluate din basme populare, pentru a reprezenta haloul magic cu care este înconjurată ştiinţa în societatea modernă. Ideea este reluată şi amplificată în „Basmul troicii” (1968), unde „birocraţia ştiinţifico-administrativă a vremii” este aspru ironizată.
Vârful acestei a treia etape este atins cu capodopera „Picnic la marginea drumului” (1972), ecranizat de Andrei Tarkovski („Călăuza”), în 1979. Povestea este halucinant de simplă: la marginea unui oraş din estul continentului, a aterizat o expediţie cosmică, care a plecat aproape imediat mai departe, fără să fi stabilit vreun contact cu fiinţele umane. Resturile misterioase rămase în urma lor au ajuns să fie considerate bunuri de mare preţ, pentru descoperirea lor, în acel spaţiu bântuit de primejdii necunoscute, apărând meseria de stalker (călăuză)...
„Melcul pe povârniş” (1966) îl denunţă pe maestrul Kafka. Cei doi protagonişti, Kandid şi Pepper, reacţionează diferit la stimulii din mediul înconjurător, cel dintâi în maniera unui artist „nativ”, cel de-al doilea în modul birocratului kafkian. Drumul spre cunoaştere al omenirii are, din această cauză, viteza unui melc.
Cea de-a patra etapă a creaţiei fraţilor Strugaţki, devenită din ce în ce mai sumbră, în privinţa aprecierii ideii de progres a umanităţii, începe cu „trilogia Progresorilor”. Prima operă a trilogiei este nuvela „Insula locuită” (1969) – în sălbăticia planetei Saraksh, tânărul Maxim Kammerer are o serie de încurcături dramatice, pentu descurcarea cărora trebuie să intervină, în secret unul dintre pelerini – apoi ea se continuă cu „Scarabeul în muşuroi” (1979) – în care lansează o tulburătoare întrebare: poate fi considerată vie o planetă ce trebuie salvată de la pieire prin distrugerea propriei populaţii? – şi cu „Valurile liniştesc vântul” (1985), în care tema este exprimată chiar prin titlu: omenirea nu poate fi distrusă, oricâte valuri ar clătina-o, ea descoperindu-şi în permanenţă mijloace noi de apărare. Trilogia vizează, în aceeaşi măsură, încă o temă, mai veche, prelungită şi în „Piciul”- misterul civilizaţiei Pelerinilor neumanoizi, simbol a unei puteri cosmice, care poate controla energiile stelare, şi care intervin în istoria galactică (asemenea overlorzilor lui A.C.Clarke), operând modificări ale căror cauze scapă raţiunii umane.
„Un miliard de ani până la sfârşitul lumii” (1976) este un nou model de imixtiune extraplanetară în viaţa pământenilor: oamenii de ştiinţă se străduiesc să analizeze (într-o manieră aproape lem-ianâ) implacabila „forţă”, care pare să fi paralizat progresul uman.
Tema principală a operelor lor este, în linii mari, aceea a imposibilului contact dintre civilizaţia umană şi acelea extraterestre (o apropiere evidentă de A.C.Clarke). Lucrările lor, deşi scrise în colectiv, reprezintă o singură voce, de neconfundat, în marele concert al literaturii universale.
Alte opere: „Lebăda hidoasă” (1966), „Sabia destinului” (1989), „Oraşul condamnat” (1989), „Povestire despre prietenie şi neprietenie” (1982), „Lucrurile sălbatice ale secolului” (1968).
//
Cărăşel Aurel. Mic dicţionar de autori
SF. – Bucureşti: Vlad & Vlad, 1996. – P.
211-213.
|
